Pansophie 

Teodor Ajder s-a născut la Chișinău. A absolvit liceul Ion Creangă, psihologia la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca; iar tezele de master în psihopedagogie și de doctor în științele media, mediului și ale informațiilor și le-a susținut la Universitatea de stat din Yokohama, Japonia. Este autorul mai multor cărți situate ca gen între ficțiune și analize psihologice ale migrației. Pe lângă trilogia japoneză – Obrăzaru-i pentru o japonez[c]ă, Mo[Po]JaRo și Kakimaki, Teodor Ajder mai este autorul unei plachete de povestiri – Vurda înlocuitorul de inimi (ed. Ulysse, 2003), și una de versuri – O oră de iubire (ed. H2RO, în limba engleză). Multe dintre aceste cărți sunt ediții de artist. Ediția original a „Obrăzaru-i pentru o japonez[c]ă”, bunăoară, era o încurcățea din 30 de elemente, și a fost prezentată pentru prima dată în cadrul festivalului de artă contemporană Oost West Burlesk, Eurora Art Festival 2008, Rotterdam, Olanda, iar actualmente se află în colecția muzeului de carte artistică din Uci (Łodz), Polonia. A semnat sute de editoriale și articole de opinie, precum și recenzii de cărți și expoziții de artă. Actualmente locuiește în Polonia și își împarte timpul între Departamentul de educație a spiritului civic de la Școala Americană din Varșovia și redactarea anuarului diasporan „Mămăliga de Varșovia”. Este imigrant.



Ajungând în Țara Soarelui Răsare, Troy e cazat într-un cămin pentru studenți străini. Printre locatari se numără și câțiva studenți japonezi voluntari. Sarcina lor e să-i ajute pe nou-sosiți să se adapteze la viața din metropola japoneză. Gașca petrece mult timp împreună, discutând într-un amestec de limbi chițibușuri cotidiene japoneze. Kaori, studentă în ultimul an la Artele plastice, face parte din acest grup de studenți. Într-o seară, Troy prinde în vorbele fetei niște ițe de povești, pe care nu le înțelege prea bine, dar își dă seama că sunt despre un spital în care fata a fost cândva internată. Kaori a suferit cândva de o formă gravă de tuberculoză. Tânărul imediat e dus cu gândul la Muntele vrăjit al lui Thomas Mann și la Inimi cicatrizate al lui Max Blecher. Deși comunicarea lor e constituită din fărâme de fraze și cuvinte, pe care nici unul, nici altul nu le înțeleg bine, Kaori câștigă în ochii lui Troy alura misterioasă a unui personaj literar, de poveste, reîncarnat în piele și oase. Anul trece repede. Kaori termină facultatea și părăsește Japonia. Pleacă în Australia, să-și perfecționeze engleza, dar și mai important, să stea cu iubitul ei australian. Decide, totuși, să inițieze o corespondență cu Troy, care, între timp, se dedică studiului limbii japoneze. Kaori revine din Australia, unde lucrurile nu s-au întâmplat așa cum și-a dorit ea. Se mută la Paris şi devine, realmente, o zburătoare. E angajată stewardesă. Corespondența lor se întețește, devine frenetică… Se apropie vacanța de vară. Kaori îl invită pe Troy să meargă împreună să-i viziteze pe bunicii ei, care locuiesc într-un cătun pe malul mării Akinada, lângă Hiroșima.

Titlul romanului este pliat pe unitățile prozodice ale unui haiku, legându-l mai strâns din punct de vedere formal, de spațiul cultural al Japoniei, care devine o cultură gazdă pentru Troy, dar și patria Kaori-ei, din care ea se exilează. Dar nici un haiku transpus într-un sistem de scris fonemic nu poate exprima dimensiunea vizuală pe care o conferă complexitatea scrisului logografic. Cele câteva sute de pagini pe care se întinde acest roman epistolar sunt, pe de o parte, o încercare a autorului de a traduce haiku-ul din titlu, adică de a recupera conținutul vizual al ieroglifelor folosite în japoneză, pierdut în traducere. Pe de altă parte, cuvintele titulare sunt niște despicături dintr-o mască, care ascund e experiență complexă, născută între doi indivizi ce provin din spații culturale incongruente, și încercarea lor meticuloasă de a-și șlefui dinții cochiliilor, pentru a și le putea cumva potrivi și îmbina. Romanul în sine este un obrăzar, căci, prin manevra traducerii, de fapt, tăinuiește.