Politix 

Se împlinesc 50 de ani de la mișcările protestatare din 1968. Două sunt perspectivele din care aceste evenimente pot fi considerate într-adevăr epocale:

ele au marcat, mai întâi, nașterea „Noii Stângi”: altfel spus, abandonarea vechiului subiect politic (clasa) și a reprezentanților săi tradiționali (partidul, sindicatul) și afirmarea, în schimb, a unei multitudini de identități politice marginale, particulare și eminamente non-universalizabile, a căror bătălie politică se desfășoară mai curând pe terenul suprastructurii și în jurul recunoașterii culturale, juridice și simbolice a diferenței;
în al doilea rând, ¢68-ul este și nașterea a ceea ce s-a numit „noul spirit al capitalismului” prin care paradigma fordistă-axată pe munca de fabrică și relațiile sale specifice de producție-își pierde treptat din importanță odată cu deplasarea structurală înspre sectorul de servicii (preponderent financiar și informațional), cu accentul său pe „munca imaterială”, flexibilitate, creativitate și „post-materialism”.
Se împlinesc, așadar, cincizeci de ani de când imaginația e și la putere, dar și în opoziție. În acest context aniversar, revista Vatra vă invită la o revizitare a evenimentelor din 1968 din cel puțin trei unghiuri posibile de abordare:
Mai întâi, din punct de vedere strict istoric, ca o încercare de repunere a evenimentelor în context și de înțelegere a lor din perspectiva orizontului lor imediat: cum se explică diversele manifestări, durate, intensități, forme de exprimare pe care protestele le-au luat în Franța, Germania, Italia, China, Mexic, SUA, Cehoslovacia etc., care este relația lor (cauzalitate materială directă? supradeterminare cultural-ideologică?) cu contextul social-politic general al vremii (Războiul din Vietnam, eșecul destalinizării, sfârșitul boom-ului economic al celor „Trente Glorieuses” etc.) și, în fine, care au fost efectele lor social-politice imediate?
În al doilea rând, o revizitare a evenimentelor din punctul de vedere al efectelor de durată și al semnificației lor pentru ceea ce a urmat după: în ce măsură, altfel spus, este conjuncturală sau structural necesară această lungă conviețuire dintre „Noul spirit al capitalismului” și „Noua stângă”, și invers, în ce măsură noul spirit contestatar, post-șaișoptist, identitar și creativ – proto-tefelist? – poate adresa problemele și nedreptățile specifice ale timpului nostru? Cum ar arăta o evaluare comparativă a palmaresului „noii” și „vechii” stângi, în condițiile în care cea dintâi ajunge astăzi la o vârstă aproape la fel de venerabilă cu cea la care a murit cea din urmă?
Care ar fi, nu în ultimul rând, expresia ideologică a 68-ului (deconstrucția? situaționismul? mișcarea beat? teoria critică?) și în ce măsură își mai păstrează ea astăzi un potențial subversiv? A fost aceasta compromisă de instrumentalizarea ei actuală în neo-conservatorism sau alt-right-ul postmodernist? Care ar fi moștenirea structuralismului și a poststructuralismului antiumanist în vremuri așa-zis „postumane” și cum se definesc disciplinele socio-umane în raport cu gândirea specifică lui 68?
Ce ne mai spun următoarele cărți (și nume) la jumătate de veac de la apariție: R. Barthes „Critique et Vérité” (1966), „S/Z” (1970), T. Todorov „Littérature et Signification” (1967), J. Lacan „Écrits” (1966), J. Derrida „De la grammatologie”, „La Voix et le Phénomène”, „L’Écriture et la différence” (1967), M. Foucault „Les mots et les chose” (1966), „L’Archéologie du savoir” (1969), „L’Ordre du discours” (1971), P. Macherey „Pour une théorie de la production” (1966), L. Althusser „Pour Marx” (1965), „Lire ‘le Capital’” (1965), „Lénine et la philosophie” (1969), L. Goldmann „Pour une sociologie du roman”, „Sciences humaines et philosophie” (1966), G. Deleuze „Différence et répétition” (1968), „Logique du sens” (1969), J. Kristeva „Séméiôtiké: Recherches pour une sémanalyse” (1969), J. Baudrillard „Le Système des objets: la consommation des signes” (1968), „La Société de consommation” (1970) sau G. Debord „La Société du spectacle” (1967)?