„Spune-mi pe nume/ Cu B de la blues/ Cu B de la boală,” scrie Ileana Negrea, amintind de poemele Sylviei Plath; explorînd „condiția femeii,” a „fetei întrerupte,” „înghițitoarea de flăcări,” „Gonita,/ Cea care umblă pe la porțile nopții”, a cărei voce străbate poemele, dezvăluie ipostaze limită, de hărțuire sau stigmatizante, de condiționare sau căutare de sine, dar și „morminte etajate” și „straturi de femei” ale căror povești și voci au fost anihilate. Confruntînd moștenirea familiei, „cămașa de forță a statului,” poemele Ilenei Negrea folosesc „limba./ Cum numai o femeie,” sînt crude, usturătoare, un remediu, asemenea urzicilor. (Medeea IANCU, scriitoare).

Jumătate din viața mea de acum are rara calitate de a ne face să ne imaginăm un spațiu intim și sigur, un spațiu în care vindecarea flagelurilor e posibilă, în care poveștile sunt, în sfârșit, salvate și împărtășite, în care iubirea se modelează în câte feluri e nevoie – un spațiu unde nu ne vom mai trezi niciodată singure. În forme de expresie mixte, dezgolite, impudice, vocea Ilenei Negrea modulează povestea unor lupte esențiale, deopotrivă intime și politice. Fluiditatea acestei povești, adevărurile ei incandescente acaparează și apropie. Aici, abandonul, revolta, extazul și iubirea își împart teritoriul aceleiași deveniri. Aici, transformarea devine până la urmă posibilă. Aici, poezia e o coborâre abruptă între buruieni aspre, tămăduitoare. Aici, poezia dinamitează mereu câte o altă intrare în lume, pentru toate modurile, oricât de incongruente, în care ne-am putea asuma, din nou și din nou, așa o aventură. (Alina Purcaru, scriitoare)